La o școală gimnazială pentru copiii hipoacuzici din București, elevii încep anul școlar cu pași mici și timp de acomodare, dar fără manuale speciale.
D.P. Așa obișnuia să semneze articolele pe care le publica în ceea ce era, în anii ‘80, revista școlii. Revistă e impropriu spus, dar nici avizier nu poate fi numit acel panou din PAL prins de peretele de la parterul liceului, care își schimba înfățișarea săptămânal și pentru care scria el și elevii deopotrivă. Hai să-i spunem revistă-hibrid, fiindcă avea conținutul unei reviste, dar aspectul unui avizier.
Pedala pe accelerație, muzica la maxim, viteză, hai, acum, repede, repede, repede. Astea ar putea fi indicațiile de pe un platou de filmare și, dacă ar fi așa, nu m-aș speria. Aș înțelege că anumite convenții cum ar fi cea în care realitatea este întreruptă pentru a face loc imaginației trebuie să se întâmple, altfel vor fi probleme și mai mari decât acest make-believe al artei. Numai că aceste cuvinte de mai sus nu sunt fictive, ni se întâmplă la fiecare sfârșit de noiembrie. Nu mai suntem oameni, se pare, ci am devenit doar un „accesoriu” al sărbătorilor de iarnă. Trebuie să intrăm în atmosfera creată atât în mediul online, cât și în magazine și casele noastre când dăm drumul la radio, TV, internet. Nu era însă așa.