Profesia Alinei Mirt este joaca. Merge în școli de la țară, în special, și se joacă cu copiii, îi ajută să se deschidă și să se relaxeze și uneori chiar ea îi învață pe ei cum să zburde și să zâmbească. Unii au o viață atât de grea că nu știu efectiv ce înseamnă să te joci. Prin proiectele din sectorul ONG la care a participat, Alina a văzut cum arată cu adevărat educația din mediul rural. Într-un editorial pentru Școala 9, spune povestea lui Marian, un băiat care a ajuns la finalul gimnaziului fără să știe să scrie. De fapt, asta e realitatea multor copii, crudă și dureroasă.
Pe vremea când eram noi liceeni, nu exista așa ceva. Elevii nu erau implicați deloc în procesul decizional educațional, nici măcar în calitate de consultanți (poate doar responsabilii UTC – UTC de la Uniunea Tineretului Comunist). Îmi amintesc că prima acțiune a elevilor, de amploare, la care am participat, a fost în clasa a X-a, la câteva luni după Revoluția din 1989, un marș de protest prin care se cerea desființarea treptei a doua (examen care se susținea între clasa a X-a și a XI-a).
20 de profesori de la școli din Dolj, Olt, Gorj, Vâlcea și Bacău au avut ocazia, prin intermediul proiectului „NOROC în Educație” al Fundației Terre des hommes, să viziteze mai multe școli din Norvegia în luna martie. Două profesoare au povestit pentru Școala 9 ce le-a impresionat în călătorie și ce metode vor implementa la școlile lor. În unele cazuri, profesorii mai în vârstă de le ele din școală s-au crucit. „Și noi cum îi mai pedepsim?”, a întrebat un cadru didactic când a aflat că acolo nu se dau note.