Profesori de Școala 9

Editorial. Hai să dăm extemporal la dirigenție. Care dirigenție?

Mi-ar fi plăcut ca în liceu să-mi fie dirigintă profa de franceză. Pentru că era un om foarte deschis în raport cu ceilalți profesori pe care îi aveam, pentru că în orele ei, dincolo de  franceză, ne spunea tot felul de lucruri despre viață. Pentru că la serenada de la finalul liceului, când am fost la ea acasă, ne-a spus ceva ce mi s-a întipărit în minte: „Să știți că în viață, indiferent de câți prieteni ai, de cât e de iubitoare familia ta și de cât de mult o iubești tu, fundamental, ești tot singur!” 

Editorial. Nu te-a învățat la școală să saluți? – o întrebare care ne bântuie

„Nu te-a învățat la școală să saluți?” Întrebarea se aude de undeva din spatele meu și sesizez, în tonul vocii, iritare. „Ce vă învață la școală? Numai prostii...” continuă doamna. Nu întorc capul, dar mustesc. Este frustrant să auzi reproșuri redundante la adresa școlii și să simți această etichetă care îi este atribuită: spațiu în care nu se întâmplă mai nimic, în care învățarea nu se produce, în care tot ce se livrează sunt prostii.

Editorial. Trei verbe și un proverb. Oul, boul și duhoarea

Îmi amintesc de profesorul meu de română. Impunător, cu un mers regal. Intra în clasă (nu știu cum se făcea că ora de română era de cele mai multe ori după cea de sport), strâmba din nas și spunea: „Trei lucruri sunt urâte în lumea asta: să minți, să furi și să duhnești.” Înțelegeam ce voia să spună (mai ales atunci când folosea ultimul verb) și încercam din răsputeri să îndepărtăm de noi, în mica baie a școlii, cu apă rece, în acele vremuri în care antiperspirantele erau doar ilustrații de Neckermann, mirosul de transpirație. Ne atrăgea atenția acest ultim verb (bine, el nu folosea verbul „a duhni”, ci un altul, mult mai dur ca sonoritate), iar celelalte două treceau cumva în plan secund.

Editorial. Mai avem nevoie de un Doru Pruteanu și de un cântec al lui Bob Dylan?

Scriere creativă, lectură, robotică, istorie vie, media, teatru, cultură cinematografică, procesare video, fotografie, interpretare muzicală, dezbateri. Fac toate parte din oferta de activități extra pe care multe școli le organizează, în completarea unui orar adesea rigid. Doar că mulți elevi nu mai au timp. Despre programul draconic al elevilor vorbesc profesorii Monica Halaszi și Horia Corcheș în editorialul Școala 9 și despre profesorii providențiali care au ieșit din programă și le-au pus în față dezbateri esențiale „despre filme, despre cărți, despre războaie și inegalități sociale sau despre libertate. A spiritului, dar și a persoanelor.”

Editorial. Profesorii nu sunt dezertori

Există o legendă despre Tom Waits care spune că într-o zi acesta conducea pe autostradă, când prin minte a început să îi treacă o melodie nouă. Era splendidă, simțea cum îl copleșește prin frumusețea ei, dar cum se afla la volan, nu putea să o noteze. Cum nu-i dădea pace și începea să îl obsedeze, a ridicat ochii pentru o clipă spre cer și a implorat: nu vezi că conduc? Nu vezi că nu pot nota nimic acum? De ce nu îmi dai pace și nu mă lași nici să șofez atent? Dacă vrei să te pot nota și să te aduc pe lume, vino când nu fac ceva care mă împiedică să îți dau atenție! Iar dacă nu, du-te și bântuie pe altcineva! Du-te la Leonard Cohen, de exemplu!

Editorial. Sunt profesor, scoate-mă de-aici!

Când ai ales învățământul nu te-ai gândit la ce te așteaptă, așa e?

În general, din afară, a fi profesor/profesoară, pare o bagatelă. Mergi la școală, predai câteva ore, apoi ești liber. Pleci acasă când alții revin din pauza de masă la locul de muncă, vara, cât e ea de lungă, e în întregime a ta, ai vacanță de Crăciun și de Paște și ești plătit de la buget. Bașca mai primești și tichete de vacanță. 

Este tentant.